CONȘTIINȚA (românilor)

Aceste versuri ce le scriu

Cu zâmbet, lacrimi sau cu ură

În clipa deșteptării voastre

Le veți purta din gură în gură.

 

Eu am venit pe acest pământ

Ca să înfloresc în plină vară

Și ajungând în fruntea voastră,

Ca să zidesc o nouă Țară.

 

Căci mult v-a bântuit prostia

Și zilele v-au fost negre foarte,

Dar despre toate acestea

Nu a fost scris în nici o carte.

 

Sunteți în ceasul apocaliptic

Și atunci când va veni sfârșitul

Lui Dumnezeu îi veți da seama

De ce nu v-ați iubit pământul.

 

Dovediți că sunteți demni,

Că n-aveți conștiința moartă,

Doar ridicând o nouă Țară

Vă veți zidi și-o nouă soartă.

AM MAI LĂSAT PE CINEVA LA O RĂSCRUCE

Viața e un drum… îl poți parcurge singur, deși se întâmplă mai rar, sau te însoțește cineva. Acești însoțitori pot fi rude, prieteni, colegi sau oameni întâmplători. Mă rog, și prietenia e o chestie relativă. Oricine, la un moment dat, îți poate deveni apropiat, iar un om drag oricând se poate transforma într-un străin. Și acești însoțitori îți pășesc alături un an, doi, zece sau o viață. Firește, numărul și ”gradul de apropiere” a celor de lângă tine se schimbă în funcție de perioada vieții pe care o parcurgi. Câți dintre  amicii din copilărie, cu care împărțeai același măr sau cu care mergeai la furat struguri, îți mai sunt acum alături?

Și-i culegi pe acești însoțitori la un anumit popas. Acolo te entuziasmezi de momentul înâlnirii, ochii sclipesc, brațele se împletesc într-o îmbrățișare… Poți împărți multe împreună cu ei: o bucată de pâine, o carte, idei, speranțe sau un pat, unde ați atins apogeul intimității. Dar vine clipa când începi să-i privești altfel. Îți dai seama că nu mai aveți ce să vă spuneți sau că acei oameni au alte unități de măsură a vieții, care nu corespund standardelor tale. Și-i lași la o răscruce.

Sunt oameni care nu îți plac atunci când îi vezi pentru prima oară. Îți par ciudați, nesuferiți, urâți sau pedanți, dar în timp ce drumețiți descoperi un univers întreg în acei oameni și te întrebi cum de ai putut fi atât de orb la început. Sau te ciocnești de oameni pe care îi îndrăgești din prima. Totul e atât de spumos, însă… se întâmplă ceva… Și ei micșorează pasul sau dimpotrivă, o iau la galop, sau pur și simplu cotesc pe un alt drum.

Unii oameni se desprind de tine, ca frunzele toamna, firesc, pe neobservate. Pe alții, însă, îi smulgi cu tot cu carne, cu sânge. Doare, dar trebuie. Îi lași cum baba Dochia își lasă cojoacele, fără unii ți-i mai ușor și mergi înainte, fără alții este foarte frig … dar nu mai poți privi în urmă.

Baladă Mamei

Voi strânge toate florile de pe uscat

Ca să te scalzi în ale lor petale

Şi tot ce-i pe terra mai minunat

Îţi voi aduce ţie la picioare.

 

Îţi voi cânta toate cântecele din lume

Ca viaţa să-ţi fie o lungă simfonie.

Pe îngerii din eden îi voi pune

Să-ţi desprindă toate stelele din galaxie.

 

Voi fura toate versurile din cărţi

Şi zâmbetele le voi culege pentru tine toate,

Te voi face să trăieşti o mie de vieţi,

Pentru tine mă voi ruga zi şi noapte.

 

Toate îmbrăţişările de pe pământ îţi dărui ţie,

Portretul pictat cu săruturi ţi-l pun în ramă

Şi globul cadou ţi-l fac – cu fundă aurie –

Pentru tine – cea mai minunată Mamă!

Pustiu şi rece, şi bate vântul

În sinea mea, ca şi afară-i toamnă,

Vreau să-ţi spun ceva, dar am uitat cuvântul

Şi-mi scot verigheta, nu mai sunt o doamnă.

 

Stau ghemuită în ungherul întunecat,

M-am ascuns în interiorul meu părăsit

Şi caut pentru tine, ce mă priveşti disperat,

Omul din mine ce încă nu l-am găsit.

 

Te înşel demult, cu mine însumi,

Iar remuşcările mă zgârie pe spate.

Libertatea mea nu vrei să ţi-o asumi,

Sunt un înger cu aripile lăsate.

 

Încerc din letargie să mă deştept,

Dar n-am puteri, aşa că fără bocet

Nu fac nimic, doar cuminte aştept.

Aştept ca lucrurile să evolueze încet.

E plină de riduri şi neputinţă,

Pline cu lacrimi îi sunt ocheadele sclerozate,

Nu e decât un ciot această fiinţă

Ce-şi sprijină tâmplele în palmele carbonizate.

 

Dar a iubit şi ea, şi dragoste a făcut,

A fost plină de speranţă şi soare,

Iar anii în galop pe lângă ea au trecut,

Însă acest izvor de viaţă moare.

 

Mă privesc în oglindă – atât de luminoasă,

Dar fiecare minut îmi fură din mine

Şi pe neobservate pe sticla din faţă

În locul meu apare o bătrână.

Cum e să mori?

Cum e să te stingi în timp ce frigul te apucă de mâini,

Iar tu îi priveşti pe cei ce te privesc cum mori?

Cum e să înghiţi ultima picătură de aer în plămâni,

Cum e? Te prăbuşeşti sau zbori?

 

Cum e să ştii că nu o să mai poţi râde

Şi nici omul drag nu o să-l mai poţi alinta?

Ce pofte ai, ce dorinţe flămânde,

Care e ultima amintire din mintea ta?

 

Te topeşti, dispari … , iar cei care îţi spuneau că te iubesc,

Te-or plânge, poate… , apoi te vor uita

Şi cum sărutul tău li se părea firesc,

Acum, se vor obişnui cu lipsa ta.

 

Eu sunt ca o frunză

ce tremură pe ram,

ştiind că iarna e aproape.

Eu sunt ca amurgul

când soarele cade după orizont,

ascunzându-se de noapte.

Eu sunt o pasăre

ce vrea să-şi dea sărutul înăţimilor cerului,

dar aripile sunt prea grele.

Eu sunt atât de veche şi moartea mă trage de mână -

strig, plâng, implor …,

dar ea e surdă la rugăminţile mele.

În această duminică vreau doar singurătatea să stea cu mine în pat,

Să privim comedii americane în care eroii buni înving,

Să nu mă întrebe de ce nu deschid celor ce în uşă bat,

Să nu mă întrebe de ce tremur şi plâng.

Solitudinea mi se aşează în braţe şi o alint.

Sunt atât de senină, deşi mi-i groaznic de trist,

Mă cuprinde o frică nebănuită şi încep să cânt,

Încerc să lupt cu somnul, dar nu pot să-i rezist.

Capul îmi cade pe umărul tare ca de piatră

Îmbrăţişez perna ca şi cum mi-ar fi Mamă

Şi mă arunc în vis ca de pe o clădire înaltă,

Căci doar acolo de nimic nu mi-i teamă.

Descompunere

Mă devoră timpul…

eu – victimă a nepăsării lui -

mă las violată fără să ripostez.

Şi această plăcere dureroasă nu-i

Decât un motiv neserios să-i cedez.

O fierbinţeală în piept

îmi topeşte măruntaiele deja uzate.

Sunt o clepsidră şi mintea mi se scurge

prin mijlocul îngust spre tălpile crăpate.

Apa stătută ce-o beau oasele mi le unge.

Unghiile groase îmi cad

şi dinţii cariaţi îi ţin strâns în palmă.

Părul rar mi se aşterne bătrân pe omoplat.

Dezasamblată, ca o rablă, nu sunt decât calmă

şi mă privesc, în urmă, cum am plecat.

Repudiere

Eşti un ocean ce mă îneacă în valuri,

Eu sunt o mare înghiţită de maluri,

Eu curg spre tine să mă alinţi –

Tu mă agiţi.

Eu sunt un nor ce zboară spre tine,

Tu eşti un soare cu multă lumină,

Eu vin spre tine să mă iubeşti –

Tu mă topeşti.

Şi chiar de încerc să te opresc,

Ca să-ţi destăinui că te iubesc,

Cu ochii muţi totul respingi –

Tu mă învingi.

Să lupt sau să plâng chiar nu mai ştiu

Şi-ncerc să te ating să văd de eşti viu,

Dar cu zâmbetul mort, iar mă alungi –

Tu mă distrugi.